Povestea banului

Poate parea inimaginabil ca a fost o vreme cand banul nu a existat. Pai.. daca nu erau bani, cu ce isi luau oamenii masina si casa? Ei bine, a fost o vreme cand nici masini nu erau, iar casele si le faceau oamenii singuri.  Si cum nu se inventase inca conceputul de unghi de 90%, electricitate, canalizare, termopan, bloc si, mai ales, femeie perfectionista, barbatii se descurcau de minune la acest sport (a se nota ca nu sunt misogin). Inca de atunci a aparut conceptul de “economie”, motivatia fiind simpla: cum nu aveai de nici unele, trebuia sa faci economie.

Si uite asa oamenii faceau economie mai abitir ca ministrul de finante, pana cand a aparut specializarea. NU, nu e vorba de invazia iluzorica a celor 10.000 de specialisti de la CDR (pt cei cu memorie vasta), ci de faptul ca taica Gheorghe a zis “eu mai bine ma duc la sapa decat sa mai fac o casa” si taica Ion a zis “io decat sa fac agricultura, mai bine ma spanzur”. Si uite asa, Gheo a facut cartofi mai multi decat putea sa manance, iar Ion a facut sfori mai multe decat putea sa isi spanzure tot neamul.  Si s-au apucat sa le schimbe. Ca, de, lu’ Ion ii era foame, si Gheorghe… avea si el o soacra de spanzurat.

Totul a fost ok, pana situatia a devenit complexa: la Ion a venit si Paul, pescarul satului, si a luat mai multa sfoara pt navoade, dand la schimb peste. Lu’ Ion i-a placut pestele, si a renuntat la cartofii lui Gheorge. Gheo a luat cartofii si i-a dat lui Vasile, de la care a primit  o lopata, cu care l-a pocnit pe Ion in moalele capului, si i-a luat sfoara.  Apoi consiliul batranilor a decis sa il puna pe Mihai politist, care Mihai avea nevoie de  toate cele, dar nu dadea nimic la schimb.

Si ute asa, au zis cu toti ca nu mai mere’ treaba, si trebuie sa gaseasca un sistem mai simplu: banul. Si au zis: hai sa vedem ce ne place la toti, si exprim valoarea a toate bunurile in acel punct de referinta. S-a ajuns la concluzia ca metalele sunt cel mai bun astfel de lucru, fiindca chiar daca nu aveai ce sa cumperi cu ele, macar puteai sa iti faci lanturi frumoase daca erai femeie (pe bune) sau sa ii dai cadou femeii un lant de monede si sa scapi de cicaleala o luna.

Si uite asa, s-a dezvolat economia, comertul, si banul.

Pana in alt moment, in care deja au aparut state cu milioane de locuitori, care au realizat ca lumea are prea mult metal la purtator, si e pericol de traznet. Asa ca inteleptii popoarelor au spus: “Mai tarane, nu e nashpa sa mergi dupa tine cu kile de monezi? Uite, eu , statul, iti promit ca in schimbul monezilor iti dau niste hartii frumoase, usoare, care poti sa le tii in potrofel, in buzunar, sau chiar sa ti le bagi in posterior! Sunt mici, flexibile, si usoare!”. Dar cum taranul a zis o injuratura tarneasca la auzul acestor vorbe (ca, de, nu mai putea sa-i dea muierii lant de… bancnote) statul a completat: “Si iti garantez ca pentru fiecare bancnota iti pastrez intr-un loc minunat (plin de verdeat, unde nu e nici intristare nici suspin, ci metale fara de sfarsit) aceeasi cantitate de metal, si daca nu iti convine, vii oricand si dai hartia pe metal!” Si uite asa, taranul a zis o alta injuratura taraneasca, insa de aceasta data cu sens afirmativ.

Au mai trecut nitele generatii, si niste bancheri omenosi au zis: “Da’ mai tarane, tu, cand te duci sa vinzi recolta intr-un an bun, si faci jumatate de sac de bancnote, nu ai sansa sa le pierzi? Hai ca iti fac cont, curent sau de economii! tu aduci bancnota, eu o depozitez, si ti-o numar, iar cand vrei vii si ridici bancnotele doar pe semnatura” Cum de curent nu prea auzise si de economie era satul, tot taranul a vrut cont curent. Si uite asa, taranul nostru, devenit intre timp mai citadin (adik locuitor al citadelei/cetatii/orasului) a renuntat la ban tiparit in favoarea unor numere scrise pe ceva anume.

Apoi au aparut carduri, credite, linii de creditare, overdraft-uri, comisioane si taxe centralizate.

Asa ca dupa toata aceasta ala-n-dala, eu, copil de copil de taran, ma duc la banca si cer salariul in aur sau argint, cate grame o sa primesc? Pai… nici unul!! Or sa se uite aia consternati la mine, si cu disperare vor incerca sa vada unde e montata camera ascunsa! Motivatia? Pai.. nu tin aur si argint in banca!! Dooar bancnote si un server.

Pai, ia asculta, tu i-a zis lu taica lu’ taica (se aplica recursiv pana la radacini) ca daca are bancnote, poate oricand sa isi retraga metalu’. Ei bine, eu cu cardul vreau sa retrag bancnote. Se poate? DA! (va veni in sfarsit un raspuns plin de bucurie de la ghiseista care stie raspunsul corect)  Atunci, daca iti dau bancnote,  de ce nu imi dai aur, argint, sa macar cupru? Pai…. nu avem asa ceva…. va rog pentru aceasta sa vizitati un magazin de bijuterii….

Pai ce muma ei de treaba, magazinul de bijuterii a devenit subsidiara a bancii? Au actionariat comun si functioneaza impreuna? Eu, fiu de taran mai slab de minte, vreau metalul meu, ca iar ma bate  la cap muierea ca nu stiu’ ce si cum, si vreau sa-i inchid gura cu un lant de monede, cum facea stra-stra bunicul! De ce nu mai am acest drept?

Ei bine, motivul e simplu. Se pare ca peste 90% din bani sunt virtuali. Exista doar pe niste servere, in niste conturi intangibile reprezentate de o insiruire de biti. Nici 10% din bani nu au acoperire reala, iar daca toata lumea ar dori sa isi transforme bani in bunuri, lumea s-ar bloca. Cum s-a ajuns aici? Citeste articolele urmatoare…

This entry was posted in Bla bla pe diverse teme, Povesti - stiute si nestiute and tagged , . Bookmark the permalink.

Comments are closed.