Andrei Dumitrica – Blog Personal

Mai demult am primit sfatul unui părinte cu o experienţa de viata ceva mai vasta, care spunea ca „Dumnezeu ne vrea normali, nu paranormali… sau anormali”. Recunosc faptul ca am fost surprins, întrucât la acea vreme nu consideram paranormalitatea un sinonim al anormalităţii. Consideram ca toate evenimentele si acţiunile ieşite din comun nu pot sa fie decât de origine divina întrucât mă aşteptam ca Dumnezeu sa isi dovedească existenta sa prin miracole. Iar in acest caz paranormalitatea nu îmi părea nici normala nici anormala, ci… supranaturala.

Mă simt ciudat când mă gândesc de cat timp am avut nevoie sa înţeleg un lucru pe care orice copil de grădiniţa il poate pricepe, si anume ca un lucru este fie normal fie anormal (in afara normalului), neexistând variante intermediare.

Ni se pare banal ca după ce mâncam o masa variata sa nu ne mai fie foame, deşi chimia nu a reuşit sa realizeze o linie de prelucrare a bio-masei capabila sa transforme orice combinaţie de bio-material in energie sau in celule pline de viata. Ni se pare normal ca la 9 luni după întâlnirea a 2 celule lipsite de inteligenta să apară o fiinţă umană vie, capabilă in timp să genereze idei filozofice sau să realizeze opere de artă. A alerga pe teren accidentat, a te căţăra in copaci sau a face tumbe este o joaca de copii, deşi pana acum cel mai capabil robot (in care s-au investit sute de milioane de dolari) abia poate sa se deplaseze singur pe terenuri cu grad de dificultate redus. Când o serie de evenimente se leagă pentru a da naştere unui context potrivit numim acest lucru coincidenta, chiar daca matematic şansele de a se întâmpla respectiva secvenţa de întâmplări sunt de unu la un miliard.

Toate lucrurile de mai sus fac parte din actul creaţiei si sunt normale, deşi imposibil de reprodus in baza cunoştinţelor ştiinţifice actuale. In fiecare clipa de jur împrejurul nostru sau chiar in noi au loc minuni prin care Dumnezeu dovedeşte ca e viu in creaţia sa, chiar daca noi suntem incapabili sa le percepem sau suntem atât de obijnuiti cu ele incat le trecem cu vederea. Aceasta normalitatea este creaţia lui Dumnezeu. In Facerea se subliniază după fiecare act al creaţiei ca „a văzut Dumnezeu că este bine” dovada a faptului ca actele creaţiei sunt bune, complete, desăvârşite.

Pentru a găsi calea spre Dumnezeu nu avem nevoie de prezicători si descântători, fraţii secrete sau discrete, practici mistice si ezoterice, apariţii şocante si spectacole spirituale. Dumnezeu este in noi si de jur împrejurul nostru, trebuie doar sa urmam calea cea buna pe care Iisus o comprimă in câteva principii de bază: sa fim însetaţi de dreptate, blânzi, stăruitori in credinţa, sa avem inima curata, sa facem pace in jurul nostru (Matei, 5, fericirile).

La acest capitol recunosc faptul ca nu am inteles indemnul de a fi „săraci cu duhul”. Deşi in urma căutărilor mele am găsit o serie de explicaţii, de la sărăcie materiala la neprihană sufleteasca, de la naivitate si ignoranta la o bogăţie smerita intr-ale Duhului Sfânt, mărturisesc ca nu am fost convins de vreuna si am considerat pana de curând acest indemn drept un mister. A trebuit sa fiu asaltat prin mass media de o serie de îndemnuri de „îmbogăţire spirituala” care îndemnau  la căutarea lui Dumnezeu si a misterelor vieţii in misticism, ezoterism, magie si alte paranormalităti pentru a da un nou înţeles acestei „sărăcii cu duhul”.

Am avut nevoie de timp pentru a realiza ca de mii de ani „tatăl minciunii” ii păcăleşte pe cei dornici de cunoaştere promiţându-le „iluminarea”, adevărul despre tainele universului sau înţelepciunea supremă de a distinge intre bine si rău (promisiune făcuta chiar si lui Adam). Iar pârghia pe care o foloseşte este minciuna împletita cu adevărul si dovezile de natura „paranormala”: vise, arătări, ritualuri ciudate, preziceri fatidice, fenomene tip poltergeist si alte „artificii paranormale” menite să atragă atenţia celui care caută fără sa fie pregătit. De când e lumea adevăraţii intelepti (chiar si Enoh care a fost urcat de Dumnezeu la cer pentru a-i arata paradisul) s-au considerat mici si necunoscători, iar cei inselati s-au considerat in orgoliul lor intelepti iar pe cei drepţi i-au considerat nebuni, needucaţi, prosti, inferiori.

Sf Ap. Pavel le spunea in prima epistola Corintenilor: „20. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?  21. Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii.  22. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune. 23. Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie.” ( n.a: ulterior am aflat ca in limbajul popular, când spui despre cineva că este sărac cu duhul, înseamnă că îl consideri nebun sau prost.)

Dumnezeu este capabil sa facă orice minune, insa nu isi foloseşte aceasta putere întrucât nu are nevoie ca oamenii sa ştie ca El exista. Dorinţa Lui este ca omul sa creadă in EL si sa-L caute din proprie iniţiativa. Din contra, potrivnicii care au fost cândva îngeri, folosesc orice prilej pentru a ne duce pe cai rătăcitoare si apoi „dovedesc” ca acela este drumul bun printr-o serie de arătări spectaculoase. Si aici este minciuna: atât Dumnezeu cu îngerii săi cat si îngerii cazuri pot sa fie „paranormali”, insa numai cei din urma isi doresc acest lucru întrucât paranormalitatea nu serveşte scopului lui Dumnezeu. Acesta este si motivul pentru care absolut toţi părinţii s-au pronunţat împotriva magiei si a paranormalului de orice fel.

Este adevărat ca in istoria umanitarii au fost destui oameni ai lui Dumnezeu, inclusiv apostolii, capabili sa citească vise, sa aibă premoniţii si viziuni, sa vindece sau sa se comporte „altfel”. Insa toţi aceştia au avut o misiune clara si au fost capabili de sacrificii. Când insa un „dar” ii vine unui om căruia ii este greu sa se sacrifice sau sa iubească toata creaţia lui Dumnezeu,când acel dar este motiv de mândrie sau respectiva persoana are o credinţa fanatica, este absolut evident cine este „dăruitorul”

Aşadar hai sa-l căutam pe Dumnezeu nu prin experienţe paranormale sau magia mamei Omida, nici prin tainele ordinelor masonice sau ezoterismul lui Oreste ci prin biserica si învăţăturile transmise de Hristos. Iar dacă vrei sa vezi dovada existentei lui Dumnezeu prin minuni, e suficient sa priveşti un copac, un râu, un petic de cer sau pe tine însuti.

M-ai demult m-am amuzat copios pe tema unui sondaj de opinie făcut pe strada, pe teme de cultura generala. Deşi aproape toţi repondentii aveau serioase probleme in a localiza anumite tari, capitale sau fluvii, totuşi peste 80% afirmau ca… sunt de părere ca au o cultura generala mai buna decât majoritatea.

Din păcate in mintea noastră nu contează cine este individul in raport cu valorile absolute, ci cine este individul in raport cu semenii săi. La un examen, interviu sau concurs sunt admişi primii x%, nu cei care satisfac anumite criterii obligatorii. Aceasta comparaţie cu „concurenta” ne da o scara a valorilor relative, nu absolute.

Adevărata problema a acestei scări a valorilor relative apare la vremea judecaţii, unde discutam de un altfel de concurs. Un concurs in care ne luptam cu noi înşine, cu propriile noastre fapte, concepte si păreri. Un concurs in care nu exista un număr limita de „locuri disponibila” si pentru care trebuie sa dam răspuns bun Judecătorului care nu este interesat de cate metanii ai făcut tu in comparaţie cu badea Ion sau cat de puţin ai blestemat in comparaţie cu lelea Floarea, ci de cine eşti tu ca individ.

După cum te-ai obişnuit, in aceasta rubrica vom demonta cate un sofism, sau fals adevăr. Comparaţia cu majoritatea este un sofism indirect intrucat:

a.                           pentru a te compara cu majoritatea trebuie sa-i cunoşti la fel de bine ca tine pe toţi ceilalţi, ceea ce este imposibil

b.                           chiar daca eşti cu adevărat mai bun decât majoritatea intr-un anumit domeniu, acest lucru se întâmpla pe o scara relativa, care nu presupune neapărat ca eşti bun in acel domeniu; de asemenea, acest lucru duce foarte des la un orgoliu exacerbat, care după cum cunoaştem este un păcat de major.

c.                            orice comparaţie cu aproapele este strict subiectiva, fiecare individ fiind inclinat sa isi exagereze calităţile proprii dar si defectele aproapelui. Iisus vorbeşte in Evanghelii despre acest aspect (Luca 6:41 si Matei 7:3) spunând „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?”

In plan social, aceasta comparaţie cu majoritatea nu este benefica, întrucât pentru cei care se simt in top apare pe deoparte orgoliul si pe de alta parte lipsa motivaţiei spre a fi mai bun. Aceasta este pe termen lung reţeta sigura a eşecului. Si mă vei înţelege când vei vedea cat de puţin timp se mentin in top marea majoritate a sportivilor, actorilor, muzicienilor, etc. Mai sunt si excepţii, cei care sunt lideri ai diferitelor domenii timp de multi ani, insa vei vedea ca nici unul din aceia nu au fost plini de orgolii, infatuaţi si ca au încercat in fiecare zi sa se antreneze, sa isi depaseasca limitele si sa fie mai buni. Un astfel de „lider” spunea intr-o revista, pe tema succesului ca secretul sau a fost sa incerce mereu sa fie mai bun decât toţi ceilalţi; intrebat fiind „si când ai ajuns sa fi recunoscut ca cel mai bun ce ai făcut?” acesta a răspuns „atunci a început adevărata lupta: competiţia cu mine însumi”

Biserica ne oferă numeroase exemple de sfinţi, care in momentul in care au devenit curaţi cu inima si au ajuns sa îl vadă pe Dumnezeu au început sa se considere pacatosi. Nici unul dintre ei, deşi era indreptatit, nu a spus „eu voi ajunge in rai fiindcă sunt mai smerit, mai credincios si mai bun decât… majoritatea”. Insa ei deja nu se mai raportau la valorile omeneşti, relative si perisabile, ci la valorile absolute ale divinităţii.

Sf. Pavel le spunea Corinteilor (Ep Corintei a doua 5:10), mai demult „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău”. Nu ne spune ca  Hristos si-i va lua in Imparatie după judecata pe „cei mai buni decat majoritatea”. Acest mesaj de după doua milenii este si va fii la fel de actual pentru cei care au minte sa priceapă.

Iisus spune in Evanghelie pilda seceratorilor (Matei, 13): “(…) a venit vrăjmaşul, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus. (…)  27. Venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta? De unde dar are neghină?  29. El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul.  30. Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea.  (…) ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămureşte-ne nouă pilda cu neghina din ţarină.  38. Ţarina este lumea; sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei; iar neghina sunt fiii celui rău. “ Asadar toti cei care sunt  “fiii împărăţiei” vor fi primiti si toti “fiii celui rău” vor avea parte de pedeapsa, indiferent de numarul lor, procente sau statistici.

Pentru cei care doresc putina matematica, in Apocalipsa sf Ioan ne releva un ordin de mărime pentru cei aleşi:

„(…) vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru.  Şi am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi, din toate seminţiile fiilor lui Israel”. Daca consideram ca in lume sunt 32 milioane de evrei, procentul „alesilor” este de sub 0.5%. Daca e sa ne uitam la acest ordin de mărime, este evident faptul ca 99% din cei care sunt „mai buni decât majoritatea” vor avea o mare dezamăgire fiind „mai buni decât majoritatea de 50%, dar totuşi nu suficient de buni”.

Aşadar hai sa nu ne mai păcălim singuri, considerându-ne mai buni, mai drepţi sau mai corecţi decât alţii, fiindcă lumea actuala ne oferă cu prisosinţa exemple negative. Hai sa ne luptam cu noi insine, hai sa ne comparam cu absolutul de bunătate, de dreptate si de moralitate, si sa vedem nu caţi paşi am făcut pe drumul cel bun ci cati paşi mai avem pana la finalul sau, pana la desavarsire.

„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei, 5:48)”

Competitivitatea este cuvântul cheie in orice democraţie capitalista. Competitivitatea in sinea ei nu este rea ci, din contra, un factor de progres general. Competitivitatea este definita ca fiind o şansa mai mare de succes intr-un anumit domeniu datorita unor proprietati superioare  / calitati specifice. Din pacate, cam uitam sa definim si acele „proprietati superioare  / calitati specifice”

Dictonul modern din spatele competitivităţii este „lupta ca sa câştigi”. „Si, care e problema?” mă vei întreba cu siguranţa. Ei bine, in primul rând discutam de ceva incomplet. La baza, dictonul din spatele definiţiei succesului era latinescul „ora et labora”, respectiv „roagă-te si munceşte”. Acest „roagă-te” presupunea ideea de Dumnezeu in toate, de etica si moralitate. Munca presupunea efortul propriu al fiecărui individ. Daca scoatem componenta de Dumnezeu, moralitate, etica, rămânem cu actualul „lupta ca sa câştigi”

Valorile capitalismului – banul si puterea – nu sunt in sinea lor rele, ele fiind mijloace prin care se poate creste, dezvolta, ajuta si progresa când se afla in mana omului priceput si cumpătat. Tatăl minciunii ne invata ca in capitalism succesul înseamnă numai ceva măsurat in bani si putere, indiferent pe calea pe care sunt obţinute. Si aici este sofismul, invatatura greşita. Fiindcă rezultatul final este bun numai daca este obtinut pe mijloace bune si daca omul potrivit obţine lucrul potrivit lui însuşi.

Si, iată, acum trăim intr-o societate care se afla intr-o profunda criza, financiara si de direcţie, care se datorează in primul rand unei crize morale, unei crize de Dumnezeu fără precedent. Astfel am reusit sa ajungem aici intrucat „competitivi” nu  au fost oamenii oneşti si buni, ci cei care au ştiut sa fure, sa păcălească, sa fie aroganţi si hulitori. Majoritatea firmelor de succes au ajuns acolo datorita unei serii de licitaţii si contracte obţinute in baza diverselor fraude… de moralitate. Politicienii care ne conduc sunt acolo nu fiindcă au fost ceruţi de popor, ci fiindcă au ştiut sa joace un joc murdar de culise pentru a fi puşi pe liste si susţinuţi electoral. Managerii de instituţii au ajuns acolo in special pe criterii politice, sau mai pe romaneste fiindcă au avut abilitatea sa se facă acceptaţi intr-un sistem in care nu contează competenta ci capacitatea de a oferi „sefului” spagi si garanţi cat mai mari.

Iar aceasta criza, vrem sau nu vrem sa credem, are de a face cu religia. Toate sondajele efectuate in ultimul an au arătat faptul ca a crescut mica infracţionalitate („sa nu furi”) si s-au înmulţit cazurile de depresii (dovada a lipsei de credinţa si nădejde), etc.

Si cu toţii suntem vinovaţi pentru ceea ce se întâmpla, fie ca vrem sau nu sa credem. Sunt de vina cei care au obţinut putere economica sau de decizie prin furt si acţiuni imorale. Sunt de vina cei care fara sa se gândească in perspectiva au fost necumpătaţi si au cheltuit ce nu aveau strict in dorinţa unui trai cu satisfacţii materiale mai mari. Sunt de vina cei care au demolat „siguranţele” sistemelor financiare ca si cei care au ascuns faptele reale din spatele unor iluzorii „creşteri”. Sunt de vina cei care au ajuns sa fie angajaţi ca specialişti in baza unor note pe care le-au obţinut copiind sau oferind plocoane. Sunt de vina cei care nu au luat atitudine împotriva risipei.  Nu continui, lista fiind extrem de lunga. Iar toate acestea se datorează unei mentalitatea de  ”a avea” fara „ a merita”, de a obţine pe orice cale un rezultat final chiar daca este nemeritat.

Referitor la faptul ca trebuie sa te rogi mai intai si sa il ai pe Dumenzeu in tot ceea ce faci si cea ce doreşti Iisus ne spune urmatoarele (Matei, 7):

„7. Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.

8. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide. (…)

11. (…) Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El”

Caţi dintre noi cerem de la Dumnezeu cu sârguinţa si sinceritate înainte de a dori sa obtina orice? Caţi dintre noi, daca nu obţin ceea ce isi doresc, nu sunt dispuşi sa întreprindă acţiuni imorale petru a-si atinge scopul? Subliniez „daca nu obţin” deoarece de multe ori nu ştim ce cerem, suntem naivi, lipsiţi de înţelepciune, si vrem lucruri care de multe ori nu ne ajuta. Iar Iisus nu spune ca Dumnezeu va da tot ce i se cere, ci ca „Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune”. Este o mare diferenta.

Putini sunt cei care sunt dispuşi sa renunţe la cele lumeşti cu seninătate si sa se resemneze in fata lipsurilor, precum Iov spunea mai demult „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”. Suntem obijnuiti sa avem comori in conturi, in ziduri sau acte, nu in imparatia veşnica a lui Dumezeu. Luptam si facem orice ca sa câştigam, sa dobândim, sa avem, chiar daca lupta pe care o ducem este imorala si nejustificata.  Iar când faci lucruri imorale, începi sa iubeşti acele obiceiuri rele si sa le urăşti pe cele bune. Sa il iubeşti pe tatăl imoralităţii si sa-l urăşti pe Creatorul Bunatatii.

Sau, cum spunea Iisus: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona.”

Petru a incheia articolul intr-o maiera pragmatica, te provoc la un calcul. Aduna pe deoparte „investitiile” de timp si de bani in „cele lumesti”. Apoi aduna „bogatia” de timp si bani pe care o ai ca si „comoara neîmpuţinată în ceruri”, insemnand acte caritabile, ajutor dat celor care aveau nevoie, timp de rugaciune, etc. Cele doua nu trebuie sa fie egale, fiind clar ca trebuie totusi sa petrecem un timp mai mare pentru traiul si cheltuielile cotidiene. Masura veche intre cele doua era pentru cele materiale de 1 la 10, (periodic omul aducea zeciuiala la templu) si 1 la 7 pentru timp (sau mai precis o zi pe saptamana). Iisus nu cere a saptea sau a zecea parte, nu pune limite, nu ne obliga sa dam lunar si nici nu ne „executa silit”. Poate masurile vechi sunt cam grele, poate acum ni se cere mai putin. Dar cat de putin? Te las pe tine sa decizi, dar pun un pariu: Rezultatul final pe care tu il ai e mult mai mic decat 1 la 10.. sau 1 la 30… sau 1 la 100.

Daca insa in eforturile pe care le faci ca sa obti ceva iti faci timp pentru o mica rugaciune, iar daca dupa ce il obti faci sacrificiul si rupi o parte din ce ai pentru a ajuta pe aproapele tau… cred ca te vei apropia de masura ceruta de Isus.

In special la tineri, dar nu numai, dictonul „traiste-ti viata” este folosit pentru a justifica o serie de abuzuri asupra propriei persoane (in special de natura satisfacerii unor plăceri trecătoare) si pentru agoniseala de averi si bunuri. Acest dicton sa trage din argumentul sofist conform Căruia:

„Omul are o singura viata, si singura certitudine in viata este finalul ei, moartea. Omul nu primeşte o a doua şansa sa mai trăiască o viata, aşadar trebuie sa se bucure din plin de ea”

Acesta este un sofism, o logica a neadevărului iscodita de tatăl minciunilor, întrucât:

1.      deşi este adevărat faptul ca omul are o singura viata pe planeta pamat, totuşi omul este predestinat nemuririi in alt plan.

2.      viata pământeasca este un „test”, un „joc” in care omul demonstrează in cel mai sincer mod posibil cine este  cu adevărat

3.      daca pe baza logicii sofiste expuse mai sus omul se lăsa prada poftelor sale trupeşti si dorinţelor mici, acesta isi face mare rău sufletului sau, astfel incat in ziua judecaţii acesta are mari şanse sa nu fie primit de Dumnezeu in imparatia sa.

4.      „marele castigator” in acest caz este cel in a cărui plasa cade sufletul pierdut, de unde rezulta in mod evident cine se afla in spatele acestei logici întortocheate.

Tot din aceeaşi categorie face parte si dictonul „traiste clipa” care din păcate nu mai este tratat conform interesului original (acela de a te bucura sincer de tot ce te înconjoară, de fiecare clipa data de Dumnezeu) si este folosit in interesul sau pervertit de „traiste fiecare clipa de plăcere”

Surprinzător, acelaşi dictonul „traiste-ti viata” il folosim mulţi dintre noi in jurul diferitelor sărbători in  „odată e crăciunul”, „odată e pastele”, „odată e ziua mea”, „odată e cutărică lucru”. Etc. Astfel, deşi de anumite sărbători avem dezlegări la mici plăceri, totuşi sărbătoarea in sine este motivul adevarat de bucurie, nu faptul ca avem liber la oala cu afumătura si cratiţa cu sarmale.

Caţi dintre noi pleacă de la slujba mai devreme nu fiindcă le este greu sa ramana pana la final ci fiindcă sunt nerăbdători sa se îmbuibe? Caţi dintre noi, de ziua lor, isi găsesc timpul sa faca o rugăciune de mulţumire pentru anul care a trecut si o rugăciune de cerere pentru cel care vine?

Faptul ca aceasta logica este veche si menita sa duca la pieire este ilustrata si in pilda bogatului nebun, care strângând roade multe spune „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te (Luca, 12:19)”

Împotriva acestei „lacomii de viata”, dorinţei de „a avea” si „a trai (pamanteste)” Isus vorbea astfel in Evanghelia lui Luca:

„23. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea.

29. Şi voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi îngrijoraţi.

30. Căci toate acestea păgânii lumii le caută; (…)

31. Căutaţi mai întâi împărăţia Lui. Şi toate acestea se vor adăuga vouă. (…)

33. (…) faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri (…).

34. Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră.(…)

37. Fericite sunt slugile acelea pe care, venind, stăpânul le va afla priveghind.(…)”

Astăzi, sunt mai mulţi creştini declaraţi ca niciodată. Astăzi catedralele si bisericile creştine se înalta mai semeţe si mai numeroase ca niciodată in istoria omenirii. Totuşi Iisus ne numeşte pe mulţi creştini ca fiind „pagani” întrucât avem „comoara” in lucrurile materiale si „căutam” numai bunuri pentru trup si prea puţin pentru suflet. Iar daca el ne numeşte după fapte „păgânii lumii” cine întreg la minte poate cred ce ca la vremea judecaţi Iisus va spune „tata, primeşte-l pe acesta fiindcă pe buletinul lui s-a declarat de religie creştina”

Iar pentru cei care doresc sa „trăiască viata” cu adevărat, aceasta nu se  poate face decât urmându-l pe Hristos (fiind bun, cumpătat, drept, milostiv, dispus la sacrificiu) si nerealizând fapte de care mai târziu sa ne fie ruşine. Un sfat bun este dat in poezia sf Ioan Iacob Hozevitul (fragment):

„O,om, ce mari răspunderi ai

de tot ce faci in lume

de tot ce spui in scris sau grai

de pilda ce la alţii dai

cai ea, mereu, spre iad sau rai,

pe mulţi o sa îndrume

Ce grija trebuie sa pui

In viata ta, in toate,

Căci gândul care-l scrie sau spui

s-a dus… in veci nu-l mai aduni

si vei culege roadă lui

ori viu, ori mort, odată

(…)

Deci nu uita! Fii credincios

Cu grija si cu teama

Sa laşi in urma luminos,

Un semn, un gând, un drum frumos,

Căci pentru toate, neîndoios,

Odată vei da seama”

Mai demult am fost la o terasa. Fiind nefumător convins, i-am rugat pe tinerii de la masa alăturata sa încerce sa fumeze mai puţin, sau măcar sa pună scrumiera pe coltul mesei, astfel incat sa nu fiu nevoit sa respir fumul lor. Era evident ca rugămintea mea nu era pe placul lor, si eram pregătit pentru o replica dura. Trebuie sa recunosc insa faptul ca am fost surprins de replica primita: „Ce, frate, eşti pocăit de nu fumezi?”

M-am gândit imediat la alte câteva situaţi similare, in care refuzând diferite băuturi tari sau lucruri pe care nu le consideram compatibile cu personalitatea mea am fost întrebat pe un ton ironic daca nu cumva sunt protestant, evanghelist, baptist, etc. M-am gândit si la conceptul de marketing numit „branding” care presupune transmiterea indirecta de valori si atribute printr-un produs / statut / imagine, etc. Si am început sa mă gândesc de unde pana unde „brandul” de tanar creştin ortodox este asociat in mod normal cu tutunul, alcoolul si diferite comportament nepotrivite.

Aşa ca mi-am permis sa-i întreb pe fumătorii de alături de ce considera ca a fi ortodox presupune ca normalitate sa fumezi sau sa bei in neştire. Din nou am fost surprins, întrucât nu mă aşteptam sa primesc un răspuns care sa aibă sens:

„Vere, uite care-i şmenul: Dumnezeu a zis la primii oameni sa se bucure de toate. Si apoi aşa a rămas, pana când Moise si Iisus au dat nişte legi. Si in nici o lege nu au zis „sa nu bei” sau „sa nu fumezi” sau „sa nu te distrezi” sau „sa nu-ti trăieşti vata”. Iar apoi au venit tot felul de zăpăciţi si rătăciţi care s-au numit in fel si chip, si care in numele credinţei te pun, frate, sa te faci călugăr si ţin la tot felul de reguli fara sens”

Trebuie sa spun ca nu sunt un teolog, nu cunosc biblia pe dinafara, dar cu toate astea mi s-a părut ceva ciudat in răspunsul lor, aparent fără cusur. Întrebându-i daca au citi biblia mi-au confirmat ca nu, nefiind cazul, dar ca daca pot sa-i contrazic sunt binevenit. Nu am continuat, neavând argumente suficient de simple si uşor de expus in cele 2 minute pe care ai mei colegi de dialog le aveau de aşteptat pana sa vina băutura. Dar am primi o buna tema de analiza.

Mi-au trebuit cativa ani sa înţeleg substratul întâmplării povestite mai sus. A durat mult timp ca sa înţeleg ca respectivele argumente nu veneau de la partenerii de dialog, ca aceştia la rândul lor au preluat de la alţii si alţii aceasta „logica” care de fapt nu este de natura umana. Pun ghilimelele întrucât in cazul de fata nu vorbim de o logica ci de un sofism (DEX: raţionament corect din punct de vedere formal, dar greşit din punct de vedere al conţinutului, adesea folosit pentru a induce în eroare;). Iar motivaţia afirmaţiei ca nu discutam de ceva de natura umana este aceea ca prezentul tip de „logica” apare pentru prima oara in geneza, când in baza unor argumente sofiste Adam si Eva sunt convinşi sa comită păcatul neascultării.

„Tatăl minciunii” ştie ca o minciuna buna trebuie sa împletească adevărul cu neadevărul, in caz contrar inselarea fiind evidenta. Si mai ştie ca acest năvod al minciunii prinde bine in apele ignorantei, motiv pentru care de mii de ani pescuieşte neobosit si cu succes discipoli ai ideilor sale antidumnezeiesti.

Daca astăzi ar veni vremea judecaţii si Judecătorul ar face un sondaj ar gasi o mulţime de oameni autodeclarati creştini. Daca ne-ar întreba ce părere avem despre noi, o majoritate covârşitoare ar răspunde ca „sunt creştin, sunt un om bun, merit sa merg in rai”. Insa daca fiecare din noi ar fi capabil sa-si cerceteze sufletul cu obiectivitate si deplina cunoştinţa, oare caţi dintre noi am fii surprinşi sa vedem ca viata pe care o ducem este doar aparent creştina?

Iisus ne-a lăsat „armele” cu care sa învingem puterea celor care ne împing pe calea rătăcirii. Si mai presus de orice ne-a lăsat taina spovedaniei si împărtăşaniei, prin care El însuşi plăteşte pentru greşelile noastre pe care ni le recunoaştem si pe care suntem dispuşi sa ni le îndreptăm.

Tatăl Minciunii insa nu s-a resemnat cu înfrângerea primita, si a construit scut sub umbra căruia sa înflorească păcatul, si a început sa invite pe cei ignoranti pe calea păcatului cu argumente „logice”. De aproape 1900 de ani (ce coincidenta, chiar după Hristos) omenirea a trecut printr-o serie de valuri ale ‚iluminismului”. La 300 de ani după Hristos deja apăruse prima şcoala de sofism, in care contra unor sume de bani diverşi filozofi invătau tinerii care doreau funcţii in viata publica cum sa găsească argumente logice pentru care sa justifice orice acţiune, chiar si imorala. Ştiinţele încep sa înlocuiască puterea religiilor lumii iar omul „luminat” este invătat sa întreprindă acţiuni după dictonul argumentului raţional si nu după glasul conştiinţei si al moralei.

Si iată-ne ajunşi pe nesimţite in vremurile contemporane, in care  e normal sa nu te căsătoreşti, in care sa ajuţi este o prostie, unde e etic sa „ciupeşti” un pic, unde exista parade gay, unde noul Dumnezeu se numeşte „banul” si unde e aproape imposibil sa mai deosebeşti binele de râu. Iar in aceasta societate care ne îndeamnă sa mergem pe calea greşita mulţi dintre cei care mai găsesc timp pentru a folosi armele date de Hristos nu mai stiu cum sa le folosească. Mergem la spovedanie doar de 2 ori pe an si numai fiindca asa am fost invatati. Vedem numai păcatele mici (de tipul am mancat o prăjitura in zi de post) uitând ca de fapt a fi creştin înseamnă mai presus de orice a urma exemplul lui Hristos. Daca ai o cămaşă murdara si speli numai o mâneca, ea va rămâne in ansamblul ei murdara, oricât de bun ar fi detergentul folosit. Aşa si spovedania, care este cel mai bun detergent anti-păcat, nu ne poate curaţi cu totul daca suntem orbi si nu numai ca nu admitem totalitatea erorilor săvârşite dar chiar continuam sa le comitem.

Prezenta rubrica isi propune sa analizeze toate falsele adevăruri ale societarii contemporane, sofismele care ne înconjoară si sa ofere contraargumentele necesare combaterii lor. Daca vrei sa citesti articolele in avans iti rec0mand sa cumperi vinerei Argesul Ortodox (supliment al ziarului Argesul) sau Iisus Biruitorul